Contestări contemporane

Rodney Stark, sociolog al religiei, are însă o complet altă evaluare a impactului lui Constantin asupra creștinismului:

„Într-adevăr, lenea și corupția, împreună cu luptele pentru putere și conformismul impus au devenit trăsăturile principale ale mișcării creștine din secolul al IV-lea, aproape imediat după ce ea a devenit biserica de stat oficială (Johnson 1976). Astfel, spre exemplu, episcopii creștini nu mai erau liderii unei secte stigmatizate, dar care creștea rapid, ci au fost «rapid asimilați drept funcționari cvasi-lumești printre mandarinii care administrau imperiul» (Fletcher, 1997, 22). Bisericile din casele oamenilor au fost înlocuite de splendide clădiri publice, întreținute prin dărnicia imperială. Contrar a ceea ce se crede îndeobște, convertirea lui Constantin nu a produs triumful creștinismului. Mai degrabă, ea a fost primul și cel mai important pas care i-a încetinit evoluția, i-a supt vlaga și i-a alterat viziunea morală. Cele mai multe rele asociate cu creștinismul european începând cu mijlocul secolului al IV-lea pot fi identificate ca izvorând din oficializarea creștinismului.”
—Rodney Stark, Secularization, R.I.P.

Sanctificarea lui Constantin cel Mare

Prin botez, potrivit religiei creștine, lui Constantin cel Mare i s-au șters atât păcatul strămoșesc, moștenit de la protopărinții oamenilor, Adam și Eva, cât și celelalte păcate săvârșite până la botez.

Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea și organizarea Bisericii creștine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Greco-Catolică, la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa, precum și în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene).

Constantin în arta romană

Începând cu anul 324, se observă pe monedele lui Constantin o noua imagine a chipului său. Privirea lui este acum îndreptată în sus și în depărtare; aceasta reflectă pretenția lui nu la divinitate, ci la misiunea și inspirația sa divină. De asemenea, el renunță să mai poarte coroana de lauri și adoptă diadema.

La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi văzut un uriaș cap de marmură al lui Constantin, de trei ori mărimea naturală. A fost datat 325/326. Cea mai cunoscută asemănare cu Constantin o reprezintă uriașul cap de marmură din il cortile în Palazzo dei Conservatori de pe colina Capitoliu din Roma. Are o înălțime de 2,55 m și cântărește între 8 și 9 tone. Un portret remarcabil al lui Constantin poate fi văzut la Muzeul Național din Belgrad. Este un cap de bronz în mărime naturală care provine de la Naissus, locul de naștere al împăratului. A fost datat în circa 330. De menționat alte două statui ale lui Constantin ambele datate în circa 320, în care împăratul apare în veșminte militare. La moartea lui Constantin au fost bătute patru tipuri diferite de monede omagiale.

Ultimii ani ai lui Constantin

Între 325 și 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica și să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creștinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creștinism, iar regatul său a devenit oficial creștin la începutul secolului al IV-lea.

La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a fost botezat de către episcopul arian Eusebiu de Nicomedia, iar după botez a purtat numai veșminte albe precum ale unui neofit creștin în locul veșmintelor imperiale.

În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.

Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanțiu II și Constant și-au luat titlul de augustus, împărțind imperiul.

Viața de familie a lui Constantin cel Mare

În septembrie 307, la Colonia Augusta Trevorum, azi Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.

Reședința lui Constantin era orașul Trier, așa cum fusese și pentru tatăl său, Constanțiu și, înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o și pe mama sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanția se căsătorește cu Licinius.

Pe 8 noiembrie 324, Constantin și-a numit fiul Constanțiu în functia de caesar și se pare că în aceeași zi le-a oferit rangul de augusta soției sale Fausta și mamei sale, Helena.

În anul 326, Constantin l-a ucis pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta. Trebuie subliniat faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân, fapt ce ar fi putut crea o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia, în Istria. În același an, dându-și seama de greșala făcută, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani, în baie.Atât Crispus cât și Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile și practicile romane în acea epocă.

Constantinopol - noua capitală, noua Romă

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în afară și mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului, reședința unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă” a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec.

Construirea și popularea noului oraș s-au desfășurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca și Roma, orașul e construit pe 7 coline și împărțit în 14 districte administrative. Există și aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiți clari (remarcabili) și nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început și construcția a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) și Hagia Eirene (Sfânta Pace).

La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivitățile au durat 40 de zile și s-au desfășurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunțau lumii evenimentul.

Guvernarea lui Constantin cel Mare

Imperiul Roman este astfel reunificat și supus autorității unui unic împărat, situație politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se revendica drept, alesul pe pământ al divinității unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creștin. Principiul adopțiunii viitorilor împărați este înlocuit cu cel al eredității dinastice. Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele inițiate de împăratul Dioclețian. Numărul provinciilor romane este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman.

Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniță (limitanei) și trupe de campanie (comitatenses). Din inițiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanța dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Acum Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.

Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă. Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie,dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”. Deși proto-ortodocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.